Era cel mai căutat avocat de divorțuri de către clientela feminina. Dupa felul cum intra în cabinetul lui de avocatură, el știa din ce categorie făcea parte noua clientelă. Și deși era cel mai aglomerat avocat, veneau totuși la el, cu speranța ascunsă,  că va săvârși o minune, că va reuși ca prin farmec oarecare să readucă fericirea în căminul lor distrus. Le dădea cu totul alte sfaturi și încerca să le influențeze soții, să-i readucă pe calea cea dreaptă, spre a menține căsnicia cu orice preț.
Dar iluzile acestea le pierduse de mult; acum era foarte sceptic. Experiența îl învățase că în acest fel prelungea numai un martiriu și că nu exista nici un leac pentru căsniciile nefericite.
El stia că femeile de felul acesta, în durerea sfâșietoare de la început, pierd orice noțiune de onoare și judecată. Pur și simplu nu voia să se căsătorească vreodată văzând câte divorturi pot exista, unele dureroase, altele mai puțin dureroase.
Până într-o zi când o cunoscuse pe acea femeie care îi devenise clientă, o doamnă simpla, dar de o frumusețe răpitoare. Nu mai simțise așa ceva din tinerețe în fața unei femei frumoase. Inima lui bătea să se rupă în două, emoțiile nu îi dădeau pace. Parcă nu mai era el, cel care nu voia să mai audă de femei frumoase.
De mii de ori se întâmplase să-i vorbească unei femei frumoase, dar parcă nici una nu era ca ea. Îi plăcea să o alinte spunându-i ”Femeia de ieri de azi”, pentru că femeia de azi vrea orice, numai femeie nu. Ea vrea să fie bărbat în înfățișare, în tăietura părului, în îmbrăcăminte, în sport, în felul de a se purta, în toate.
Așadar, o invitase la teatru și, în drumul spre casă, el îi apucă mâna. Apoi începu să se sărute cu aprindere, cu o patima ce-i unea strâns, amețeala îi cuprinse pe amândoi fără să se mai gândească la altceva. Femeia de ieri și de mâine devenise femeia de azi.
Fusese dezrădăcinată și nu se mai regăsea. Voia neapărat să se căsătorească cu el, dar el  știind ce se întâmplă cu căsătoriile, nici nu voia să audă, cu toate că o iubea nespus de mult. În fața bărbatului iubit, juca pe cât putea comedia fericirii și a multumirii, dar el citea în sufletul ei, o cunoștea prea bine și, el suferea și nu știa cum să iasă din impas.
Trebuia să facă pasul cel mare până la urmă, altfel risca să o piardă și, nu isi dorea asa ceva. Știa că îl iubea.
Venise ziua nunții, era cu femeia sinceră, pasională, dar parcă îi venea și să râdă. Ironia vieții! Tocmai lui trebuia să i se întample asta! Lui! Să stea aici și să aștepte cununia ca un conspirator. El, care ura căsătoria! Dar, nu mai putea da îndărăt. Împrejurările erau mai tari decât rațiunea.
Erau doi iubiți uniți prin căsătorie, venea viitorul, pe care îl avea în mâna lui și puterea lui. Era femeia lui, și simțea că va rămane veșnic…