O intamplare fericita

Dar tocmai asta ii ceruse Paul. Voia sa isi imparta viata cu Elena. Era un om bun. Nu credea ca mai exista cineva mai bun pe pamantul asta si oricare alta femeie ar fi norocoasa sa-l aiba langa ea.
Dar ea nu era o femeie oarecare. Trecuse prin prin prea multe, ramasese inspaimantata pentru totdeauna, iar sufletul ei a fost mutilat iremediabil, fiind imposibil de refacut, asa credea ea.
Era perfect constienta ca nu putea fi niciodata genul de femeie pe care el o merita, o femeie care i se putea oferi in intregime, o femeie fara trecut, fara bagaje grele, fara poveri sau suferinte care sa o apese.

Cel mai usor pentru ea, o persoana infirma din punct de vedere emotional, asa cum devenise, ar fi fost sa-l indeparteze pe Paul, sa-i spuna un ”nu” mai hotarat si sa nu-l mai vada niciodata. Si totusi nu putea… ceva o retinea, o impiedica, sa-i spuna aceste cuvinte. E vorba de Paul insusi, bine-nteles, isi dadea seama de asta. In felul ei, avea intr-adevar niste sentimente fata de el si ajunsese sa se bazeze pe el foarte mult, probabil mai mult decat voia sa recunoasca.
Paul aparuse in viata Elenei destul de intamplator, nu mult dupa ce inchiriase o casa langa a ei, astfel incat a fost intr-un fel surprinsa cand el a folosit exact aceleasi cuvinte pentru a-si exprima aprecierea fata de aceasta minunata parte a lumii.
El ii placuse din momentul in care ii pasise pentru prima data pragul casei. Abia dupa cateva saptamani, el i-a explicat foarte clar ca ea era obiectul interesului sau, cea pe care dorea sa o cunoasca mai bine.
Circumspecta, l-a tinut la distanta multa vreme, apoi incet, prevazatoare, i-a permis sa-si gaseasca un coltisor in existenta ei. Totusi, in multe privinte, s-a abtinut foarte mult. Deci nu era deloc ciudat ca a fost uluita, cand a fost ceruta in casatorie, intr-un impuls de moment, i-a intins mana si l-a acceptat imediat.

Distribuie

Lasă un răspuns